Acceptarea surorii mai mici: ce s-a întâmplat la noi

Acceptarea surorii mai mici: ce s-a întâmplat la noi || Când am aflat că sunt însărcinată, o bună perioadă de timp m-am gândit cum o va primi juniorul pe micuță. Mi-am făcut griji, zeci de scenarii, mi se părea că orice aș face, nu voi reuși să evit un dezastru.

Săptămânile au trecut, burtica a început să crească, iar Pisoiul Atomic să pună tot mai multe întrebări. Cine e înăuntru, cum a ajuns acolo, când iese și tot felul de curiozități specifice vârstei. La care am decis să-i răspund sincer, fără ”berze” și alte mituri.

Și a fost bine. Chiar nesperat de bine. Ionuța a devenit principala lui atracție dinainte să vină pe lume. Mă întreba mereu ce face, dacă mănâncă, doarme sau dă din piciorușe. Și era absolut fascinat de faptul că așa a fost și la el, înainte să fie bebeluș.

A venit ziua întâlnirii, iar de atunci au trecut aproape două săptămâni. Două săptămâni de când nu încetează să mă uimească cu grija lui pentru ”bibica”. Îmi atrage atenția când plânge, îi cântă, vorbește cu ea, vrea să ajute. Să o spele, să o îmbrace. Practic orice vede la noi.

Aproape că mă și ceartă puțin când nu o liniștesc. ”Sigur vrea lapte!” sau ”O doare burtica” sunt replicile pe care le aud imediat când micuța se trezește nu într-o dispoziție tocmai bună.

Pentru moment, nu-mi rămâne decât să mă bucur de un ajutor de nădejde venit din partea băiețelului vesel și de încredere pe care l-am crescut în ultimii patru ani și jumătate. 😉