Pauza

Vine un moment în care (aproape) orice persoană simte nevoia de o pauză. Sau mai multe. Într-un scenariu ideal asta s-ar traduce prin a nu face nimic. În realitatea mea s-a rezumat în a avea grijă de oamenii care depind de mine, adică familia și de a mă ocupa de activitățile și lucrurile necesare.

Ultimul an m-a consumat enorm din punct de vedere psihic. Și pare să fie doar începutul. Așa că am ajuns în acel punct în care nu am mai avut chef de nimic extra. N-am mai putut. Nu știu dacă a fost bine sau nu, dar nu mă pot minți. M-am simțit ușurată. Nu vă închipuiți că s-a îndreptat spre scenariul ideal, pentru că am mai bifat o internare cu Ionuța, dar măcar am lăsat deoparte lista cu așteptări de la mine pentru ceva vreme.

Nu mi-am revenit complet, aș mai sta așa, dar îmi dau seama că dacă mai prelungesc mult această perioadă, cu greu o să-mi mai revin. Visez la o vacanță luuungă, dar deocamdată nu se poate. Nu-mi rămâne decât să mă autodisciplinez. Iar când simt nevoia, să iau pauză.