Sunt invidioasă pe el!

Pe el, adică pe tatăl copiiilor mei!

Știu, mama e eroină, zeiță, martiră și oricum vreți voi să-i mai spuneți. Dar ca să fie așa, să reușească zi de zi să fie în formă maximă, o ajută și un mediu familial liniștit. Nu toate au parte de un asemenea noroc, însă eu fac parte din prima categorie.

După cum ziceam, clar sunt invidioasă pe el.

Pe felul în care reușește să liniștească/adoarmă mica urlătoare într-un timp record. Așa s-a întâmplat și la Pisoi.

Pe calmul de care dă dovadă după o zi de lucru.

Pe energia pe care o are seara și cheful cu care se joacă cu cei mici.

Pe inteligența cu care reușește să-l calmeze pe junior când încep crizele.

Pe faptul că seara îi citește povești la culcare.

Pe felul în care se pregătesc dimineața și merg la grădiniță.

Pe faptul că reușește să își ascundă oboseala și supărările și e vesel pentru ei.

Pot să plec liniștită și să-i las împreună fără nicio emoție. Găsesc hainele dezordonate, vasele nu prea spălate, jucăriile împrăștiate, dar pe ei veseli, fericiți, mâncați, spălați, adormiți.

Deci da, chiar sunt invidioasă pe el! Dar și tare norocoasă!